Pendula

Nu ştiu când a apărut în camera noastră un ceas cu pendulă. Se afla într-o cutie de lemn cu uşa şi lateralele prevăzute cu sticlă. Tata o agăţase pe perete, bănuind că vom fi tentaţi să-l cercetăm. Nu ajungeam la el, dar îl priveam cu interes de la distanţă. 

 

O dată pe săptămână, tata deschidea uşita şi „trăgea” ceasul. Avea o cheiţă ca pentru jucăriile mecanice şi cu ea întorcea arcul ceasului. 

 

Pendula se mişca alternativ spre dreapta şi spre stânga „spunând”: tic, tac... 

 

Îmi plăcea acel ceas, pentru că îl „citeam” de la distanţă şi, în plus, avea un sunet plăcut care anunţa, asemeni ceasului din turnul bisericii catolice, ora unu cu un bang, ora două cu două sunete, şi aşa mai departe. Chiar pe întuneric puteam şti ce oră e. La jumătatea orei, avea un singur „bang”. 

 

După mulţi ani, încă mă gândesc la acel ceas ca la un prieten rămas în oraşul copilăriei mele şi parcă-i aud „cântecul”.

În siguranţă -

mişcarea pendulei

netulburată