duminică, 24 iunie 2018

GENJUAN HAIBUN CONTEST - carte


Am primit, în urmă cu câteva minute, un plic din Japonia. E o carte pe care japonezii o publică o dată la trei ani, o carte care conţine haibunurile premiate sau menţionate la GENJUAN HAIBUN CONTEST. Sunt publicate textele remarcate la concurs, varianta în limba engleză, comentate de membrii juriului. A fost mai simplu să scanez decât să transcriu textele care se referă la haibunul cu care am participat în 2016.


Când voi avea condiţii, voi scrie pe blogul meu, acolo unde veţi găsi şi traducerile în limba română.




duminică, 25 februarie 2018

Prima vizită la Constanţa

Recent, am revăzut albumul cu fotografii din frumoasa mea copilărie. Mi-au atras atenţia fotografiile din Constanţa anilor '50 ai secolului trecut.

Casa bunicii
la capătul gangului -
zorele pe gard

Sunt o fetiţă curioasă, venită de la munte, mă plictisesc în curtea pavată a bunicilor. Vreau să văd cât mai multe, să mă plimb, să mă joc...

- Mâine mergem la plajă!, mă anunţă bunica.
- Sunt foarte curioasă. Nu putem să mergem acum?
- Mioara, vino cu mine!, spune unchiul Sever. Îţi arăt marea, dar la plajă vei merge de mâine.

Sunt foarte bucuroasă! Unchiul îmi întinde mâna. Ieşim din curtea bunicilor, lăsăm în urmă gardul cu zorele şi ieşim în strada care duce la mare.

- E departe marea?
- Imediat ajungem!

La început, urcăm. Din vârful pantei, în faţa mea de deschide o privelişte necunoscută. Apă, multă apă. Până acum, eu am văzut numai râuri. Doar dimineaţă, când eram în tren, m-a trezit mama să văd podul ce la Cernavodă, podul peste Dunăre. Am crezut că Dunărea e cea mai mare apă pe care o pot vedea.

- Ce de apă! Până la cer. Şi ce de valuri! Chiar intrăm mâine în apă?
- Să nu spui că ţi-e frică!
- Nu mi-e frică. Sunt nerăbdătoare să intru în apă.
- Ai răbdare până mâine!

Rămânem pe faleză câteva minute, timp în care unchiul îmi răspunde la întrebările pe care nu contenesc să i le pun.

Marea Neagră
îşi leagănă apele -
copilul pe mal
admiră valurile
şi-ascultă pescăruşii

- Nu cântă frumos păsările astea, dar îmi place cum zboară!
- Să mergem! Ne aşteaptă mama!

Ne apropiem de casă povestind despre mare şi făcând planuri.

Ne trezesc pescăruşii, nu cocoşii pe care îi ştiam de mică. Mâncăm brânză telemea de oaie şi ceai. Sunt cuminte, ascult sfaturile şi promit că nu le voi supăra pe mama şi pe bunica.

În sfârşit, plecăm la plajă. Cunoşteam drumul până pe faleză. De acolo, doar de mână cu mama, am coborât treptele de ciment. Mă descalţ înainte de a ajunge pe nisip. Şi acasă umblam desculţă.

Nisipul e fin, plaja nu e prea lată. Mama întinde un cearceaf. Îmi dă voie să aduc o găletuţă cu apă şi să mă joc cu nisip.

Constructor pe mal -
primul castel cu turnuri
din nisip umed

Intrăm în apă. Alerg şi stropesc în jurul meu. Şi pe mine mă stropesc alţi copii. Constat că apa e sărată. Nu-mi place. Dar îm plac valurile peste care sar ţinâng gura închisă. Când obosesc, descopăr melci şi scoici. Adun cu plăcere şi în scurt timp nu le mai pot ţine în mâini.

Trebuie să plecăm. Prima zi e doar de acomodare. De mâine, voi veni zilnic să mă joc, să fac baie şi să mă bronzez.

După ce luăm masa de prânz, bunica îmi spune că trebuie să dorm puţin. Apoi, vom merge să vedem oraşul.

Aşa cum mi-a promis bunica, după ce bunicul şi-a băut cafeluţa, am plecat la plimbare pe faleză. Vedeam clădiri diferite de cele pe care le ştiam din oraşul de munte în care locuiam.

Seară de vară -
umbrele blocurilor
se-ntind spre mare

Ajungem într-o piaţă mare. În aerul sărat se simte aroma de peşte, dar şi o aromă nouă. Era ceva îmbietor.

- Mioriţo, vrei covrigi cu susan?
- Vreau să gust. Cred că sunt buni. Miros frumos.


Până când bunicul stă la rând să cumpere covrigi, noi ne apropiem de statuia din faţa simigeriei.

- E statuia lui Ovidiu, un poet din Roma, care, nu ştiu pentru ce vină, a fost pedepsit să trăiască pe pământul Dobrogei, cu populaţia de aici. Atunci, oraşul se numea Tomis. Locuitorii oraşului şi cei din împrejurimi l-au primit şi ajutat cu drag. Aici, poetul a scris mult în limba lui, latina, o limbă veche, dar şi în limba dacilor. A sperat până la sfârşitul vieţii să-şi revadă ţara natală, dar a fost îngropat de localnici.

Mi se pare foarte interesant ceea ce îmi spune bunica. Încă nu am fost înscrisă la grădiniţă, dar pun multe întrebări. Acum înţeleg de ce este trist Ovidiu.

Stol de porumbei -
pe chipul statuii trec
umbrele vremii

Mănânc covrigul ascultând povestirea. Bunicul completează:

- Statuia a fost amplasată iniţial cu faţa spre nord, construcţia Palatului Comunal impunând, în 1921, mutarea pe actualul loc. În 1925, o replică fidelă a acestei opere a fost dezvelită în oraşul natal al poetului – Sulmona. 

În prezent, statuia e cu spatele la mare şi cu faţa spre pământul care l-a adoptat.

Plimbare pe mal -
bunica povesteşte
despre Ovidiu

Termin covrigul. A fost foarte bun. Bunica îmi promite că mai venim după covrigi şi în zilele urătoare.

Pescăruşi pe mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe


joi, 10 august 2017

Shower at Eforie

We arrived at Eforie-Sud with the fast train from Timisoara. We had chosen that train to avoid the Northern Train Station from Bucharest.
The day promised to be warm, with a clear sky. After leaving our suitcases at the hotel, we went shopping for the final necessary items. We knew the city, but new kiosks, new booths, had sprouted. Right on the sidewalk, tables and chairs were waiting for tired and thirsty tourists.
A long thunder
Is heard from the sea –
no one is stirring


The second thunder is followed by a burst of raindrops that sprinkles the street on which the tourists descend from the beach. Children are covered with towels, people are running for shelter. We have stopped under a balcony from which, on a pipe, the surplus water was flowing. Soon, more individuals gathered around us. 
 
In the middle of the pond –
            rained on from above and drenched
we are full of joy 
 
The rain stopped as it started. The sun is heating the asphalt again. Finally, the water is flowing out, into the sewer. We are surrounded by steam.
The people who had been standing under the balcony are leaving. I'm trying to walk. I find out that the water has unglued a strap of my sandal. I had not bought slippers yet. I had forgotten. I have to thank the rain for reminding me! 
 
After the shower –
in the midday light
           wet flowers


Aversă la Eforie



Am sosit la Eforie-Sud cu acceleratul de Timişoara. Alesesem acel tren pentru a evita Gara de Nord.


Se anunţa o zi călduroasă, cu cer senin. După ce ne-am lăsat geamantanele la hotel, am plecat să facem ultimele cumpărături. Cunoşteam oraşul, dar apăruseră chioşcuri, gherete noi... Direct pe trotuar erau mese şi scaune pentru turiştii obosiţi şi însetaţi.
 

Un tunet prelung

se-aude dinspre mare -

nimeni nu se-agită



Al doilea tunet e urmat de un ropot de ploaie care stropeşte strada pe care coboară turiştii de la plajă. Copiii sunt acoperiţi cu prosoape, lumea aleargă să se adăpostească. Noi ne-am oprit sub un balcon din care, pe o ţeavă, se scurgea surplusul de apă. În scurt timp, lângă noi s-au adunat mai multe persoane.



În mijlocul bălţii -

plouaţi şi udaţi de sus

suntem veseli



Ploaia a încetat aşa cum a început. Soarele încălzeşte din nou asfaltul. În sfârşit, apa se scurge în canalizare. În jurul nostru sunt aburi.



Cei care stătuseră sub balcon pleacă. Încerc să merg. Constat că apa mi-a dezlipit o baretă a sandalei. Încă nu îmi cumpărasem şlapi. Uitasem. Noroc cu ploaia!



După aversă –

în lumina amiezii


florile ude



joi, 13 iulie 2017

Un haibun publicat în cartea "Ovidiu, două milenii de neuitare"

http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/ovidiu-doua-milenii-de-neuitare-in-cetatea-tomisului-634543.html#.WWaMOBZNtM0.facebook

Statuia lui Ovidiu

Uneori, privesc vechi fotografii. Azi am dat peste o fotografie în care eram cu bunica mea din Constanţa. Şi m-au năpădit amintirile.

Închid ochii. Anul 1954. Sunt cu bunica în piaţa din faţa Sfatului. Miroase a covrigi proaspeţi. Ne aşezăm la rândul care se formase. Privesc în jur. Ochii îmi sunt atraşi de o statuie.
- Bunico, a cui e statuia?
- Îţi spun imediat! Luăm covrigi şi mergem să o vedem de aproape!

Muşc din covrigul foarte cald şi ne apropiem de statuie.
- E statuia lui Ovidiu, un poet roman...

Bunica îmi povesteşte despre Ovidiu. Aflu că era un poet renumit din Roma, că împăratul l-a pedepsit să trăiască în Tomis, că locuitorii acestui oraş şi cei din împrejurimi l-au primit şi ajutat cu drag. Aici, poetul a scris mult în limba lui, latina, o limbă veche, dar şi în limba localnicilor. A sperat până la sfârşitul vieţii să-şi revadă ţara natală, dar a fost îngropat de localnici. Încă nu am fost înscrisă la grădiniţă, dar pun multe întrebări şi înţeleg de ce este trist Ovidiu.

Stol de porumbei -
pe chipul statuii trec
umbrele vremii

Mă revăd în Vişeu, în 1961, citind „Legendele şi miturile Greciei Antice”.
Anii trec... Tata îmi aduce într-o zi cartea "Metamorfoze"de Ovidiu. Îmi amintesc de statuia din Constanţa, de ceea ce citisem despre romani şi iau curioasă cartea. E cartonată, e în versuri şi are desene. Mă impresionează Dafne. Şi acum parcă văd o fată care, în loc de plete are un început de frunziş, în loc de mâini are două crengi înmugurite, în loc de picioare are rădăcini.

Privind desene
cu nimfe şi zei romani -
ninge peste oraş

Încerc să citesc. Textul e prea greu. Îmi explică tata. Şi îmi povesteşte despre Ovidiu, despre viaţa poetului, despre opera lui, despre „Triste” şi „Pontice”, din care aflăm despre strămoşii noştri, geţi, despre „Metamorfoze”. Mai mult, personajele "Metamorfozelor" întruchipează în ele felul de viaţă şi gândire ale romanilor.

Nori peste mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe

Ajung la ultima fotografie. E color, făcută în timpul ultimei mele vizite în Constanţa. Pe dosul ei am scris de pe soclul statuii: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus de al sau talent. O, tu ce treci pe aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.”



duminică, 11 decembrie 2016

O pupăză în alt tei

Vacanţa de vară îmi oferă numeroase ocazii de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului Alba Iulia. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…

Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…

- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?

Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.
- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?
- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea? întreabă curios Lucian.
- Dacă avem noroc.

tei bătrân în zori –
o pupăză moţată
îşi drege glasul

Ne apropiem de tei. Între timp, îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Curios, Lucian, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult se bucură că pupăza e liberă.

plimbare în parc –
într-un tei bătrân cântă
o pupăză

În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, încercând să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.
- Bunico, venim şi mâine în parc?
- De ce?
- Să vedem pupăza!
- Ai dreptate! Să vorbim cu mama! Cred că e de acord.

La capătul unei alei, Lucian şi-a văzut mama. Alergă să-i spună ce a auzit şi că vrea să şi vadă pasărea.

plecând din parc –
pupăza nevăzută
cântă din nou

marți, 17 mai 2016

E aici!

https://hailhaiku.wordpress.com/genjuan-16-winning-haibun/

S-au publicat textele premiate la concursul de haibun din acest an, Genjuan Haibun Contest, Japan.