Din revista POEZIA, toamnă 2019

Articol semnat de Marius Chelaru, în rubrica Biblioteca Haiku

Cuvânt înainte - Hoinărind printre amintiri

Maria Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku frumos intitulată „Risipă de parfum“, în colecţia revistei „Orfeu“ de la Târgu-Mureş. Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.

Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...

Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu mani-festările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.

Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate /descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.

Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.

Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:

Moment de taină -

printre cruci dărâmate

zeci de toporaşi

(De Florii)

Pescăruşi pe mare -

pe chipul poetului

aceeaşi tristeţe

(Prima vizită la Constanţa)

Pe podul de lemn

trece un car cu boi -

aromă de fân

(Podul de lemn)

Un greier intră

cu teamă în coridor -

cântec de seară

(Greieraşul)

După aversă -

în lumina amiezii

florile ude

(Aversă la Eforie)

Păsări speriate -

cireaşa nemâncată

cade în zăpadă

(O zi geroasă )

Citind aceste haikuuri în context, ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!

Cartea Mariei Tirenescu este una a confesiunilor, a nos-talgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi. Cinste cui le-a scris!

Poate unele haibunuri sunt prea lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist (vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a spiritului.

Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/ prezentare: „Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabi-lului.“ Aşa este: poeta ne face să observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi, „totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.

În încheiere, redăm cuvintele Mariei Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015, în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu.“

Îi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.

Ioan GĂBUDEAN

Grandfather's clock

I don’t remember when a pendulum clock appeared in our room. It was located in a wooden box with the door and the sides covered in glass. Dad hung it on the wall, believing that we will be tempted to check it out. We couldn’t reach it, but we curiously watched it from afar. 

 

Once a week, dad used to open the little door and „pull” the watch. It had a small key like those of mechanical toys and with it he turned the clock spring. 

 

The pendulum moved alternatively towards left and right „saying”: tic, tac... 

 

I liked that clock, because I was „reading” it from afar and, besides that, it had a pleasant sound that announced, like the clock from the tower of the Catholic Church, one hour with a bang, two with two bangs, and so on. Even in the dark I knew what time it was. At half an hour, it had a single bang. 

 

After many years, I still think of that clock as a friend left in the town of my childhood and it’s like I can almost hear its „song”.

Safely -

the pendulum movement

unruffled

(tr. Bianca Alexandra Lala)

Pendula

Nu ştiu când a apărut în camera noastră un ceas cu pendulă. Se afla într-o cutie de lemn cu uşa şi lateralele prevăzute cu sticlă. Tata o agăţase pe perete, bănuind că vom fi tentaţi să-l cercetăm. Nu ajungeam la el, dar îl priveam cu interes de la distanţă. 

 

O dată pe săptămână, tata deschidea uşita şi „trăgea” ceasul. Avea o cheiţă ca pentru jucăriile mecanice şi cu ea întorcea arcul ceasului. 

 

Pendula se mişca alternativ spre dreapta şi spre stânga „spunând”: tic, tac... 

 

Îmi plăcea acel ceas, pentru că îl „citeam” de la distanţă şi, în plus, avea un sunet plăcut care anunţa, asemeni ceasului din turnul bisericii catolice, ora unu cu un bang, ora două cu două sunete, şi aşa mai departe. Chiar pe întuneric puteam şti ce oră e. La jumătatea orei, avea un singur „bang”. 

 

După mulţi ani, încă mă gândesc la acel ceas ca la un prieten rămas în oraşul copilăriei mele şi parcă-i aud „cântecul”.

În siguranţă -

mişcarea pendulei

netulburată

Statue of Ovid

Sometimes I look at old photographs. Today I came across a photo in which I am together with my grandmother from Constanţa. 

I close my eyes. Year 1954. I'm with my grandmother in the Sfatului square. Smells like freshly baked bagels. We take our seats. I look around. My eyes are drawn to a statue. Grandma tells me that it's the statue of Ovid, a famous Roman poet, exiled to Tomis, that the locals welcomed him with open arms. Here, the poet wrote a lot in Latin, but also in the locals' language. He had hoped, until his dying breath, that he will get to see his natal land once again, but was burried in Tomis. 

Flocks of pigeons-

on a statue's face pass

time's shadows

I see myself again in Vișeu, my town, in 1961, reading "Myths and legends of the Ancient Greek".

Years go by. My father got me the book "Metamorphoses" by Ovid. I remember the statue from Constanţa, what I read about Romans and take the book, curious. It was a hardback edition, the book is written in verses and has drawings. Dafne amazes me. It's like I once again see a girl who, instead of hair has foliage, instead of arms has two bloomed branches, instead of feet has roots.

Looking at drawings

with nymphs and Roman gods -

snow over the city

My dad tells me about Ovid, about the life and work of the poet, about "Sorrows" and "Letters from the Black Sea" in which he wrote about getae, our ancestors, and about "Metamorphoses".

Clouds above the sea -

on the poet's face

same sadness

Last photo. In colors. Taken during my last trip to Constanţa. On its other side I have written the words from the statue's pedestal: "Under this stone lies Ovid, the singer of tender love, slain by his own talent. Oh, you, passing by, if you've ever loved, pray for him, for his sleep to be smooth".

GENJUAN HAIBUN CONTEST - carte

Am primit, în urmă cu câteva minute, un plic din Japonia. E o carte pe care japonezii o publică o dată la trei ani, o carte care conţine haibunurile premiate sau menţionate la GENJUAN HAIBUN CONTEST. Sunt publicate textele remarcate la concurs, varianta în limba engleză, comentate de membrii juriului. A fost mai simplu să scanez decât să transcriu textele care se referă la haibunul cu care am participat în 2016.


Când voi avea condiţii, voi scrie pe blogul meu, acolo unde veţi găsi şi traducerile în limba română.

Prima vizită la Constanţa

Recent, am revăzut albumul cu fotografii din frumoasa mea copilărie. Mi-au atras atenţia fotografiile din Constanţa anilor '50 ai secolului trecut.

Casa bunicii

la capătul gangului -

zorele pe gard

Sunt o fetiţă curioasă, venită de la munte, mă plictisesc în curtea pavată a bunicilor. Vreau să văd cât mai multe, să mă plimb, să mă joc...

- Mâine mergem la plajă!, mă anunţă bunica.

- Sunt foarte curioasă. Nu putem să mergem acum?

- Mioara, vino cu mine!, spune unchiul Sever. Îţi arăt marea, dar la plajă vei merge de mâine.

Sunt foarte bucuroasă! Unchiul îmi întinde mâna. Ieşim din curtea bunicilor, lăsăm în urmă gardul cu zorele şi ieşim în strada care duce la mare.

- E departe marea?

- Imediat ajungem!

La început, urcăm. Din vârful pantei, în faţa mea de deschide o privelişte necunoscută. Apă, multă apă. Până acum, eu am văzut numai râuri. Doar dimineaţă, când eram în tren, m-a trezit mama să văd podul ce la Cernavodă, podul peste Dunăre. Am crezut că Dunărea e cea mai mare apă pe care o pot vedea.

- Ce de apă! Până la cer. Şi ce de valuri! Chiar intrăm mâine în apă?

- Să nu spui că ţi-e frică!

- Nu mi-e frică. Sunt nerăbdătoare să intru în apă.

- Ai răbdare până mâine!

Rămânem pe faleză câteva minute, timp în care unchiul îmi răspunde la întrebările pe care nu contenesc să i le pun.

Marea Neagră

îşi leagănă apele -

copilul pe mal

admiră valurile

şi-ascultă pescăruşii

- Nu cântă frumos păsările astea, dar îmi place cum zboară!

- Să mergem! Ne aşteaptă mama!

Ne apropiem de casă povestind despre mare şi făcând planuri.

Ne trezesc pescăruşii, nu cocoşii pe care îi ştiam de mică. Mâncăm brânză telemea de oaie şi ceai. Sunt cuminte, ascult sfaturile şi promit că nu le voi supăra pe mama şi pe bunica.

În sfârşit, plecăm la plajă. Cunoşteam drumul până pe faleză. De acolo, doar de mână cu mama, am coborât treptele de ciment. Mă descalţ înainte de a ajunge pe nisip. Şi acasă umblam desculţă.

Nisipul e fin, plaja nu e prea lată. Mama întinde un cearceaf. Îmi dă voie să aduc o găletuţă cu apă şi să mă joc cu nisip.

Constructor pe mal -

primul castel cu turnuri

din nisip umed

Intrăm în apă. Alerg şi stropesc în jurul meu. Şi pe mine mă stropesc alţi copii. Constat că apa e sărată. Nu-mi place. Dar îm plac valurile peste care sar ţinâng gura închisă. Când obosesc, descopăr melci şi scoici. Adun cu plăcere şi în scurt timp nu le mai pot ţine în mâini.

Trebuie să plecăm. Prima zi e doar de acomodare. De mâine, voi veni zilnic să mă joc, să fac baie şi să mă bronzez.

După ce luăm masa de prânz, bunica îmi spune că trebuie să dorm puţin. Apoi, vom merge să vedem oraşul.

Aşa cum mi-a promis bunica, după ce bunicul şi-a băut cafeluţa, am plecat la plimbare pe faleză. Vedeam clădiri diferite de cele pe care le ştiam din oraşul de munte în care locuiam.

Seară de vară -

umbrele blocurilor

se-ntind spre mare

Ajungem într-o piaţă mare. În aerul sărat se simte aroma de peşte, dar şi o aromă nouă. Era ceva îmbietor.

- Mioriţo, vrei covrigi cu susan?

- Vreau să gust. Cred că sunt buni. Miros frumos.

Până când bunicul stă la rând să cumpere covrigi, noi ne apropiem de statuia din faţa simigeriei.

- E statuia lui Ovidiu, un poet din Roma, care, nu ştiu pentru ce vină, a fost pedepsit să trăiască pe pământul Dobrogei, cu populaţia de aici. Atunci, oraşul se numea Tomis. Locuitorii oraşului şi cei din împrejurimi l-au primit şi ajutat cu drag. Aici, poetul a scris mult în limba lui, latina, o limbă veche, dar şi în limba dacilor. A sperat până la sfârşitul vieţii să-şi revadă ţara natală, dar a fost îngropat de localnici.

Mi se pare foarte interesant ceea ce îmi spune bunica. Încă nu am fost înscrisă la grădiniţă, dar pun multe întrebări. Acum înţeleg de ce este trist Ovidiu.

Stol de porumbei -

pe chipul statuii trec

umbrele vremii

Mănânc covrigul ascultând povestirea. Bunicul completează:
 

- Statuia a fost amplasată iniţial cu faţa spre nord, construcţia Palatului Comunal impunând, în 1921, mutarea pe actualul loc. În 1925, o replică fidelă a acestei opere a fost dezvelită în oraşul natal al poetului – Sulmona. 

În prezent, statuia e cu spatele la mare şi cu faţa spre pământul care l-a adoptat.

Plimbare pe mal -

bunica povesteşte

despre Ovidiu

Termin covrigul. A fost foarte bun. Bunica îmi promite că mai venim după covrigi şi în zilele următoare.

Pescăruşi pe mare -

pe chipul poetului

aceeaşi tristeţe