Grandfather's clock

I don’t remember when a pendulum clock appeared in our room. It was located in a wooden box with the door and the sides covered in glass. Dad hung it on the wall, believing that we will be tempted to check it out. We couldn’t reach it, but we curiously watched it from afar. 

 

Once a week, dad used to open the little door and „pull” the watch. It had a small key like those of mechanical toys and with it he turned the clock spring. 

 

The pendulum moved alternatively towards left and right „saying”: tic, tac... 

 

I liked that clock, because I was „reading” it from afar and, besides that, it had a pleasant sound that announced, like the clock from the tower of the Catholic Church, one hour with a bang, two with two bangs, and so on. Even in the dark I knew what time it was. At half an hour, it had a single bang. 

 

After many years, I still think of that clock as a friend left in the town of my childhood and it’s like I can almost hear its „song”.

Safely -

the pendulum movement

unruffled

(tr. Bianca Alexandra Lala)

Pendula

Nu ştiu când a apărut în camera noastră un ceas cu pendulă. Se afla într-o cutie de lemn cu uşa şi lateralele prevăzute cu sticlă. Tata o agăţase pe perete, bănuind că vom fi tentaţi să-l cercetăm. Nu ajungeam la el, dar îl priveam cu interes de la distanţă. 

 

O dată pe săptămână, tata deschidea uşita şi „trăgea” ceasul. Avea o cheiţă ca pentru jucăriile mecanice şi cu ea întorcea arcul ceasului. 

 

Pendula se mişca alternativ spre dreapta şi spre stânga „spunând”: tic, tac... 

 

Îmi plăcea acel ceas, pentru că îl „citeam” de la distanţă şi, în plus, avea un sunet plăcut care anunţa, asemeni ceasului din turnul bisericii catolice, ora unu cu un bang, ora două cu două sunete, şi aşa mai departe. Chiar pe întuneric puteam şti ce oră e. La jumătatea orei, avea un singur „bang”. 

 

După mulţi ani, încă mă gândesc la acel ceas ca la un prieten rămas în oraşul copilăriei mele şi parcă-i aud „cântecul”.

În siguranţă -

mişcarea pendulei

netulburată

Statue of Ovid

Sometimes I look at old photographs. Today I came across a photo in which I am together with my grandmother from Constanţa. 

I close my eyes. Year 1954. I'm with my grandmother in the Sfatului square. Smells like freshly baked bagels. We take our seats. I look around. My eyes are drawn to a statue. Grandma tells me that it's the statue of Ovid, a famous Roman poet, exiled to Tomis, that the locals welcomed him with open arms. Here, the poet wrote a lot in Latin, but also in the locals' language. He had hoped, until his dying breath, that he will get to see his natal land once again, but was burried in Tomis. 

Flocks of pigeons-

on a statue's face pass

time's shadows

I see myself again in Vișeu, my town, in 1961, reading "Myths and legends of the Ancient Greek".

Years go by. My father got me the book "Metamorphoses" by Ovid. I remember the statue from Constanţa, what I read about Romans and take the book, curious. It was a hardback edition, the book is written in verses and has drawings. Dafne amazes me. It's like I once again see a girl who, instead of hair has foliage, instead of arms has two bloomed branches, instead of feet has roots.

Looking at drawings

with nymphs and Roman gods -

snow over the city

My dad tells me about Ovid, about the life and work of the poet, about "Sorrows" and "Letters from the Black Sea" in which he wrote about getae, our ancestors, and about "Metamorphoses".

Clouds above the sea -

on the poet's face

same sadness

Last photo. In colors. Taken during my last trip to Constanţa. On its other side I have written the words from the statue's pedestal: "Under this stone lies Ovid, the singer of tender love, slain by his own talent. Oh, you, passing by, if you've ever loved, pray for him, for his sleep to be smooth".

GENJUAN HAIBUN CONTEST - carte

Am primit, în urmă cu câteva minute, un plic din Japonia. E o carte pe care japonezii o publică o dată la trei ani, o carte care conţine haibunurile premiate sau menţionate la GENJUAN HAIBUN CONTEST. Sunt publicate textele remarcate la concurs, varianta în limba engleză, comentate de membrii juriului. A fost mai simplu să scanez decât să transcriu textele care se referă la haibunul cu care am participat în 2016.


Când voi avea condiţii, voi scrie pe blogul meu, acolo unde veţi găsi şi traducerile în limba română.

Prima vizită la Constanţa

Recent, am revăzut albumul cu fotografii din frumoasa mea copilărie. Mi-au atras atenţia fotografiile din Constanţa anilor '50 ai secolului trecut.

Casa bunicii

la capătul gangului -

zorele pe gard

Sunt o fetiţă curioasă, venită de la munte, mă plictisesc în curtea pavată a bunicilor. Vreau să văd cât mai multe, să mă plimb, să mă joc...

- Mâine mergem la plajă!, mă anunţă bunica.

- Sunt foarte curioasă. Nu putem să mergem acum?

- Mioara, vino cu mine!, spune unchiul Sever. Îţi arăt marea, dar la plajă vei merge de mâine.

Sunt foarte bucuroasă! Unchiul îmi întinde mâna. Ieşim din curtea bunicilor, lăsăm în urmă gardul cu zorele şi ieşim în strada care duce la mare.

- E departe marea?

- Imediat ajungem!

La început, urcăm. Din vârful pantei, în faţa mea de deschide o privelişte necunoscută. Apă, multă apă. Până acum, eu am văzut numai râuri. Doar dimineaţă, când eram în tren, m-a trezit mama să văd podul ce la Cernavodă, podul peste Dunăre. Am crezut că Dunărea e cea mai mare apă pe care o pot vedea.

- Ce de apă! Până la cer. Şi ce de valuri! Chiar intrăm mâine în apă?

- Să nu spui că ţi-e frică!

- Nu mi-e frică. Sunt nerăbdătoare să intru în apă.

- Ai răbdare până mâine!

Rămânem pe faleză câteva minute, timp în care unchiul îmi răspunde la întrebările pe care nu contenesc să i le pun.

Marea Neagră

îşi leagănă apele -

copilul pe mal

admiră valurile

şi-ascultă pescăruşii

- Nu cântă frumos păsările astea, dar îmi place cum zboară!

- Să mergem! Ne aşteaptă mama!

Ne apropiem de casă povestind despre mare şi făcând planuri.

Ne trezesc pescăruşii, nu cocoşii pe care îi ştiam de mică. Mâncăm brânză telemea de oaie şi ceai. Sunt cuminte, ascult sfaturile şi promit că nu le voi supăra pe mama şi pe bunica.

În sfârşit, plecăm la plajă. Cunoşteam drumul până pe faleză. De acolo, doar de mână cu mama, am coborât treptele de ciment. Mă descalţ înainte de a ajunge pe nisip. Şi acasă umblam desculţă.

Nisipul e fin, plaja nu e prea lată. Mama întinde un cearceaf. Îmi dă voie să aduc o găletuţă cu apă şi să mă joc cu nisip.

Constructor pe mal -

primul castel cu turnuri

din nisip umed

Intrăm în apă. Alerg şi stropesc în jurul meu. Şi pe mine mă stropesc alţi copii. Constat că apa e sărată. Nu-mi place. Dar îm plac valurile peste care sar ţinâng gura închisă. Când obosesc, descopăr melci şi scoici. Adun cu plăcere şi în scurt timp nu le mai pot ţine în mâini.

Trebuie să plecăm. Prima zi e doar de acomodare. De mâine, voi veni zilnic să mă joc, să fac baie şi să mă bronzez.

După ce luăm masa de prânz, bunica îmi spune că trebuie să dorm puţin. Apoi, vom merge să vedem oraşul.

Aşa cum mi-a promis bunica, după ce bunicul şi-a băut cafeluţa, am plecat la plimbare pe faleză. Vedeam clădiri diferite de cele pe care le ştiam din oraşul de munte în care locuiam.

Seară de vară -

umbrele blocurilor

se-ntind spre mare

Ajungem într-o piaţă mare. În aerul sărat se simte aroma de peşte, dar şi o aromă nouă. Era ceva îmbietor.

- Mioriţo, vrei covrigi cu susan?

- Vreau să gust. Cred că sunt buni. Miros frumos.

Până când bunicul stă la rând să cumpere covrigi, noi ne apropiem de statuia din faţa simigeriei.

- E statuia lui Ovidiu, un poet din Roma, care, nu ştiu pentru ce vină, a fost pedepsit să trăiască pe pământul Dobrogei, cu populaţia de aici. Atunci, oraşul se numea Tomis. Locuitorii oraşului şi cei din împrejurimi l-au primit şi ajutat cu drag. Aici, poetul a scris mult în limba lui, latina, o limbă veche, dar şi în limba dacilor. A sperat până la sfârşitul vieţii să-şi revadă ţara natală, dar a fost îngropat de localnici.

Mi se pare foarte interesant ceea ce îmi spune bunica. Încă nu am fost înscrisă la grădiniţă, dar pun multe întrebări. Acum înţeleg de ce este trist Ovidiu.

Stol de porumbei -

pe chipul statuii trec

umbrele vremii

Mănânc covrigul ascultând povestirea. Bunicul completează:
 

- Statuia a fost amplasată iniţial cu faţa spre nord, construcţia Palatului Comunal impunând, în 1921, mutarea pe actualul loc. În 1925, o replică fidelă a acestei opere a fost dezvelită în oraşul natal al poetului – Sulmona. 

În prezent, statuia e cu spatele la mare şi cu faţa spre pământul care l-a adoptat.

Plimbare pe mal -

bunica povesteşte

despre Ovidiu

Termin covrigul. A fost foarte bun. Bunica îmi promite că mai venim după covrigi şi în zilele următoare.

Pescăruşi pe mare -

pe chipul poetului

aceeaşi tristeţe

Shower at Eforie

We arrived at Eforie-Sud with the fast train from Timisoara. We had chosen that train to avoid the Northern Train Station from Bucharest.

The day promised to be warm, with a clear sky. After leaving our suitcases at the hotel, we went shopping for the final necessary items. We knew the city, but new kiosks, new booths, had sprouted. Right on the sidewalk, tables and chairs were waiting for tired and thirsty tourists.

A long thunder

Is heard from the sea –

no one is stirring

The second thunder is followed by a burst of raindrops that sprinkles the street on which the tourists descend from the beach. Children are covered with towels, people are running for shelter. We have stopped under a balcony from which, on a pipe, the surplus water was flowing. Soon, more individuals gathered around us. 
 

In the middle of the pond –

            rained on from above and drenched

we are full of joy 
 

The rain stopped as it started. The sun is heating the asphalt again. Finally, the water is flowing out, into the sewer. We are surrounded by steam.

The people who had been standing under the balcony are leaving. I'm trying to walk. I find out that the water has unglued a strap of my sandal. I had not bought slippers yet. I had forgotten. I have to thank the rain for reminding me! 
 

After the shower –

in the midday light

           wet flowers

Aversă la Eforie

Am sosit la Eforie-Sud cu acceleratul de Timişoara. Alesesem acel tren pentru a evita Gara de Nord.

Se anunţa o zi călduroasă, cu cer senin. După ce ne-am lăsat geamantanele la hotel, am plecat să facem ultimele cumpărături. Cunoşteam oraşul, dar apăruseră chioşcuri, gherete noi... Direct pe trotuar erau mese şi scaune pentru turiştii obosiţi şi însetaţi.
 

Un tunet prelung

se-aude dinspre mare -

nimeni nu se-agită

Al doilea tunet e urmat de un ropot de ploaie care stropeşte strada pe care coboară turiştii de la plajă. Copiii sunt acoperiţi cu prosoape, lumea aleargă să se adăpostească. Noi ne-am oprit sub un balcon din care, pe o ţeavă, se scurgea surplusul de apă. În scurt timp, lângă noi s-au adunat mai multe persoane.

În mijlocul bălţii -

plouaţi şi udaţi de sus

suntem veseli

Ploaia a încetat aşa cum a început. Soarele încălzeşte din nou asfaltul. În sfârşit, apa se scurge în canalizare. În jurul nostru sunt aburi.

Cei care stătuseră sub balcon pleacă. Încerc să merg. Constat că apa mi-a dezlipit o baretă a sandalei. Încă nu îmi cumpărasem şlapi. Uitasem. Noroc cu ploaia!

După aversă –

în lumina amiezii

florile ude