Teiul copilăriei

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă apropii de trunchiul teiului. Încă puţin şi ajung între două crengi şi mă aşez comod. Am un punct de observaţie într-un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Deschid ochii. Sunt singură. Dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei. Şi amintirile.

a-nflorit din nou
teiul copilăriei –
potop de gânduri

The cricket

October evening. The door towards the court is opened. At once something jumps inside. A cricket entered the room. Surprised, I was looking for it, arrived in the room, he hides himself. All day long I was busy and forgot about it. But in the evening, just at eight o' clock he begins to sing:

from the door sash
criket' song:
the new lodger

Next day he got out from his hiding place. Wishing to take him in a photo, the first frame was unclear. Finally, I catch him in a paper bag and put it in a shoes box. Next evening he didn't sing any more. I slink some leaves inside, to nourish him. Next morning there was no more but I found a leave from which a little parcel failed, his dinner.

He escaped, I thought, he didn't like to live in, and now he is free. Sorry for the photo.
In the evening, once again his song from the door sash and I enjoyed his concerto:

punctual soloist
the cricket's concerto
to eight o'clock

Început de an

Concertul de Anul Nou care are loc la Viena este cel mai important eveniment din prima zi a fiecărui an, un balsam pentru suflet şi ochi, dar şi un mod de informare.

prima zi din an
cu ger de crapă pietrele –
muzica Vienei

Orchestra cântă în Sala de Aur a Musikverein, sală construită în stil baroc, splendid luminată şi împodobită cu frumoase aranjamente florale, aduse, în ziua concertului, din oraşul italian San Remo. Pe ecranul televizorului se proiectează imagini din palatele Vienei sau din jurul fostei capitale a Imperiului Habsburgic. De cele mai multe ori, valsurile şi polcile sunt însoţite de dansatori care evoluează în acele splendide săli sau pe treptele palatelor.

Privesc şi prin minte îmi trec amintiri. Mă revăd împreună cu tata, ascultând la vechiul difuzor concertul din 1967. Parcă o văd pe mama murmurând, împreună cu orchestra, Voci de primăvară.

In acest an, anul Haydn, orchestra cântă şi piese scrise de Franz Joseph Haydn, timp în care sunt difuzate imagini din Muzeul Haydn. Începe Simfonia Despărţirii (în varianta originală Abschied Symphonie). Câte un instrumentist se ridică, îşi ia instrumentul şi iese în linişte. Dirijorul, Daniel Barenboim, se arată nemulţumit, dar piesa este interpretată fără greşeală.

După programul principal, câteva bis-uri.

în Sala de Aur
imnul neoficial al Vienei:
Dunărea Albastră

Apoi muzicienii urează în cor audienţei un An Nou fericit.

Dirijorul se întoarce spre orchestră. Ridică bagheta. Şi renunţă. Se întoarce spre public şi îi face semn să asculte în linişte.

primele note
din Marşul lui Radetzky –
public serios

Înainte de refren, dirijorul priveşte sala. Spectatorii ştiu ce urmează: păstrează ritmul bătând din palme, mai tare sau în surdină, după cum sunt dirijaţi.

Ultimele minute ale ediţiei cu numărul 70. Amintirile vin în ritm de marş: tata bătând, cu un creion, ritmul în tăblia mesei pe care e părăsit rebusul la care lucra, sora mea mărşăluind în jurul mesei din sufragerie, mama privindu-ne cu drag...

marşul se-ncheie
în ropot de-aplauze –
concert de Anul Nou


(Haydn a compus Simfonia Despărţirii, varianta originala Abschied Symphonie, pentru a-i atrage atenţia prinţului Esterhazy că muzicanţilor le e dor de casă.)

Clătite cu flori de salcâm

Amintiri din copilărie ne petrec ani la rând…

de pe Arşiţa,
vântul poartă în aer
miros de salcâm

De câte ori înfloresc salcâmii, îmi amintesc de o specialitate culinară. Ne-o făcea mama, în loc de prăjitură.

Sarcina noastră, a copiilor, era de a culege câteva flori proaspete. Apoi, mama le spăla şi le aşeza să se scurgă de apă. Între timp, făcea un aluat de clătite. Lua câte o inflorescenţă, o trecea prin aluat şi o aşeza în tigaia cu ulei încins. „Prăjitura” se cocea pe ambele părţi. În casă mirosea îmbietor şi nu ne înduram să plecăm de lângă mama.

inflorescenţe
transformate în desert –
copii fericiţi

Nu aveam voie să gustăm decât după ce terminam ceea ce primeam la masă. Apoi, începea distracţia. Fiecare spunea cu ce seamănă clătita lui. Fiecare „vedea” în acea formă altceva: un pui, un cocoş, o girafă… Era un joc al imaginaţiei pe care tata îl încuraja. Şi, în acelaşi timp, noi ne bucuram că am contribuit cu puterile noastre la masa familiei.

salcâmi înfloriţi
ca în copilărie -
amintirile

Greieraşul

Seară de octombrie. Uşa care dă în curte e deschisă. Ceva sare înăuntru. Surprinsă, privesc.

un greier intră
cu sfială-n coridor –
cântec de seară

Alături, pisica atentă. Un salt. Şi prinde săritorul. Aud cum între dinţii pisicii se sfărâmă chitina greieraşului care n-a avut noroc.

Între timp, greierele din coridor intră într-o cameră. Se ascunde. Ocupată cu altceva, uit de el. Dar, exact la ora 20 începe să ţârâie.

din tocul uşii
cântecul unui greier:
noul chiriaş

A doua zi, când, flămând, iese din ascunzătoare, vreau să-l pozez. Prima poză nu e clară.

Vreau să-l pozez în condiţii mai bune. Îl prind într-un ambalaj de carton, îl pun într-o cutie de pantofi.

Seara, văzând că nu „cântă”, mă gândesc să-i dau ceva să mănânce. Strecor câteva frunze sub capacul cutiei. Dimineaţă, greieraşul nu mai e acolo unde-l lăsasem. Rămăsese o frunză din care lipsea o bucată: cina musafirului. „A fugit, mi-am spus, nu i-a plăcut în cutie. Acum, e liber. Dar eu nu am poză.”

Seara, ţârâit din tocul uşii. Mă bucur de concertul lui.

solist punctual –
concertul greierelui
la ora opt

Pupăza din tei

Vacanţa de vară îmi oferă numeroase prilejuri de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…

Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…

- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?

Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.

- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?

- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea?, întreabă curios Lucian.

- Dacă avem noroc.

tei bătrân în zori –
pupăza moţată
îşi drege glasul

Ne apropiem de tei, în timp ce îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Lucian, curios, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult îi place că pupăza e liberă.

În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, atenţi să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.

plimbare în parc –
pupăza nevăzută
zboară printre copaci

Pe Vaser

Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…
Terminasem clasa a opta şi nu prea aveam ce face în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.

mijloc de august –
mocăniţa pufăie
urcând printre munţi

Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Dacă aş alerga pe lângă ea, cred că aş ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înşel.

Pădurea de brad foşneşte. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.

Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.

Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!” „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”

Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuşă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.

Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului şi, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trecem pe lângă ea şi urcăm.

dintre tufe verzi
privesc ochişori negri:
afine coapte

Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor şi afine, dar şi flori. Alerg şi vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea ţin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.

N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi.

La vale, trenuleţul, cu un vagon de persoane şi cinci platforme cu lemne, se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8. Obosiţi, dar mulţumiţi, nu privim pe ferestre.

drumul şerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara