Cuibul din grajd

 

             Am vârsta la care am timp să meditez. Așezată comod, cu scopul de a mă odihni, simt cum tabără pe mine, rostogolindu-se, amestecându-se amintirile. Și mi-e dor să povestesc despre întâmplări care m-au emoționat.

             Aflasem că în grajdul bunicilor de la țară este un cuib de rândunele. Îmi doream să văd „cuibul din grajd”.

            Într-o zi frumoasă de primăvară am plecat la Dâncu-Mic. După discuțiile protocolare, după ce am gustat din bunătățile oferite de gazdă, am plecat să fac fotografii. Bunicii știau că eu caut ceva ce nu găsesc în oraș.

            După cum bănuiți, am intrat în grajd. Pe lângă mine a trecut, ca fulgerul, o rândunică. Vacile erau la câmp și nu se auzea nici un zgomot. Mirosea puternic a fân curat.

           

            liniște în grajd –

            un păianjen atârnă

            la fereastră

 

            Am privit bârnele din tavan. Am găsit destul de repede cuibul. Am făcut câteva fotografii. Nu am văzut puii.

             Am ieșit, am făcut doi pași și rândunica a trecut pe lângă mine. Am intrat fără zgomot în grajd. Am asistat la revederea mamei cu puii ei. Am zărit patru guri flămânde.

            revedere -

            în cuibul de pe grindă

            cor pe patru voci

          

            O fotografie. Rândunica a țâșnit afară și, de pe acoperișul magaziei mă urmărea, gata să intre, dacă odraslele ei ar fi fost în pericol.

            doi ochi atenți -

            când pe gardul de plasă

            când pe țigle

           O vreme nu m-am apropiat de grajd. M-am mulțumit cu acele câteva cadre din interior, dar am făcut fotografii afară: câteva fotografii cu rândunica în zbor, pe magazie, pe gard, câteva plante, niște fluturi…

             Ne-am despărțit de gazdele noastre veseli, cu dorința de a vedea cât mai repede ce reușisem să captez. Dar și cu promisiunea că vom reveni atunci când puii vor ști să zboare.