Cât timp au trăit bunicii
din Săcel, îi vizitam destul de des, dar de Sfânta Maria Mare şi Sfântul Vasile
eram, cu siguranţă, prezenţi.
În 1960, dormim în casa bătrânească. Avem tren
pe la 10. Uncheşul Nicoară se oferă să ne ducă la gară cu sania. Vine devreme.
Ştie că pe drum întâlnim persoane care doresc să schimbe o vorbă cu noi, în
special cu tata.
În gară, cu biletele în
buzunar, avem timp să privim în jur. E ger, dar e soare.
Cerul albastru
peste dealurile ninse –
ciripesc vrăbii
De lângă clădirea staţiei,
tata ne arată Dealul Ştefăniţei, prin care s-a săpat un tunel mai lung de 2 km.
Un şuierat scurt –
locomotiva iese
din lungul tunel
Zărim cum, printre
dealuri, trece trenul. La scurt timp, nu-l mai vedem. Intră în alt tunel.
‒ Să mergem pe peron!
Îndată ce iese din tunel, trenul ajunge în staţie.
‒ Ce frumos se vede cum
vine trenul!
Urcăm, ne aşezăm pe
locurile de la fereastră. Vrem să vedem casa bunicilor. Tata ne explică:
‒ Vom trece pe primul
viaduct. De acolo vedem biserica şi, lângă râul Iza, moara şi plopii de lângă
casa bunicilor. O vom recunoaşte după nucul mare de lângă geam. Pe al doilea
viaduct trenul pilotează, adică merge mai încet. De acolo, vedem casa mătuşii
Maria şi a verilor noştri.
Tare-mi mai place tot ceea
ce văd pe geamul trenului! Copaci încărcaţi cu zăpadă, căsuţe ale căror
ferestre abia se zăresc, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
‒ Fetelor, urmează gara
Iza! Vom intra în tunel imediat ce trenul porneşte. În tunel sunt becuri
aprinse.
‒ De ce?
‒ Pentru că prin tunel
trec şi oameni care vor să scurteze drumul, dar şi ceferiştii care verifică
linia ferată. Vedeţi că sunt şi refugii, adică locuri în care persoanele se pot
adăposti ca să nu fie loviţi de tren.
Ne bucurăm când ieşim la
lumină.
Neaua sclipeşte –
umbrele copacilor
se târăsc după tren
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu