Cuibul din grajd / THE NEST IN THE STABLE

 

             Am vârsta la care am timp să meditez. Așezată comod, cu scopul de a mă odihni, simt cum tabără pe mine, rostogolindu-se, amestecându-se amintirile. Și mi-e dor să povestesc despre întâmplări care m-au emoționat.

             Aflasem că în grajdul bunicilor de la țară este un cuib de rândunele. Îmi doream să văd „cuibul din grajd”.

            Într-o zi frumoasă de primăvară am plecat la Dâncu-Mic. După discuțiile protocolare, după ce am gustat din bunătățile oferite de gazdă, am plecat să fac fotografii. Bunicii știau că eu caut ceva ce nu găsesc în oraș.

            După cum bănuiți, am intrat în grajd. Pe lângă mine a trecut, ca fulgerul, o rândunică. Vacile erau la câmp și nu se auzea nici un zgomot. Mirosea puternic a fân curat.

           

            liniște în grajd –

            un păianjen atârnă

            la fereastră

 

            Am privit bârnele din tavan. Am găsit destul de repede cuibul. Am făcut câteva fotografii. Nu am văzut puii.

             Am ieșit, am făcut doi pași și rândunica a trecut pe lângă mine. Am intrat fără zgomot în grajd. Am asistat la revederea mamei cu puii ei. Am zărit patru guri flămânde.

            revedere -

            în cuibul de pe grindă

            cor pe patru voci

          

            O fotografie. Rândunica a țâșnit afară și, de pe acoperișul magaziei mă urmărea, gata să intre, dacă odraslele ei ar fi fost în pericol.

            doi ochi atenți -

            când pe gardul de plasă

            când pe țigle

           O vreme nu m-am apropiat de grajd. M-am mulțumit cu acele câteva cadre din interior, dar am făcut fotografii afară: câteva fotografii cu rândunica în zbor, pe magazie, pe gard, câteva plante, niște fluturi…

             Ne-am despărțit de gazdele noastre veseli, cu dorința de a vedea cât mai repede ce reușisem să captez. Dar și cu promisiunea că vom reveni atunci când puii vor ști să zboare.

 

 

  THE  NEST  IN  THE  STABLE

    I am an age  at that I have time to meditate. Seated comfortable with the  aim of resting, I feel my memories rolling over me, mixing. And I   telling about events that moved me a lot.

    I had found out that there was a nest of swallows in the barn of my grandparents in the country. I wanted to see  ”the nest in the stable.”

    On a beautiful spring day I went to village Dâncu-Mic. After the formal discussion and after tasting the goodies offered by the hosts, I went to take photos. My grandparents knew I was looking for something   that   I could’not find in the city.

     As you imagine, I entered the stable. A swallow passed by me like lighting. The cows were in the field and there was no  sound. It smelled strongly of freshly cut hay.

                              Quiet in the stable –

                              a spider is hanging

                              at the window

    I looked at the ceiling beams. I quickly found the nest.  I took some photos. I didn’t see the chicks.  I went out. I made two steps and the swallow passed by me. I entered the stable without   a sound. I witnessed the meeting of the mother swallow with her chicks.

                               Goodbye –

                               in the nest on the beam

                               a quartet

    A photo. The swallow flew out and watched me from the shed roof, ready to come in again if her young were in danger.

                                Two attentive eyes –

                                when   on the  mesh fence

                                 when on the tiles

    I didn’t go near the stale a while. I was content with those few shots in the dark, but I took photos outside, with the swallow  in flight on the shed, on the fene, some plants, some butterflies.

    We separets of our hosts, wanting to ee the photos assoon as possible. But also with the promise that we will return when the chicks know how to fly.

                                                                   Translated into English by Vasile Moldovan

By train home

 As long as the grandparents from Săcel lived, I visited them quite often, but of Saint Mary the Great and Saint Basil I was, with safety present.

            In 1960, we sleep in the old house. We have a train at 10.  Uncle Nicoară offers to take us to the train station by sleigh. He comes early. He knows that on the way we meet people who want to talk to us, especially father.

            At the station with the tickets in our pockets we have time to look around. It's cold, but it's sunny.

          

            Blue sky

            over the snowy hills

            sparrows chirp

 

            Near the station building, dad shows us the hill of Stefanita, by which a tunnel was dug longer than 2km.

 

            A short whisper

            the locomotive comes out

            along the tunnel

       

            We see how the train passes through the hills. After a short time, we don't see it anymore. Enter another tunnel.

            ‒ Let's go to the platform! As soon as it leaves the short tunnel, the train arrives at the station.

             ‒How nice to see the train coming!

            We go up, we sit on the seats by the window.

            We want to see our grandparents' house. Father explains to us:

            ‒ We will cross the first viaduct. From there we can see the church and, near the river Iza, the mill and the poplars near the grandparents' house. We will recognize it by the big walnut by the window. On the second viaduct, the train is piloted, that is, it goes slower. from there, we see the house of aunt Maria and your cousins.

            I like everything I see on the train window! Trees laden with snow, houses whose windows can barely be seen, paths from houses to stables and wells…

            ‒ Girls, the Iza train station is coming! We will enter the tunnel as soon as the train starts. There are light bulbs in the tunnel.

           ‒ Why?

           ‒ Because the people who want to shorten the road also pass through the tunnel, as well as the clerks who check the railway line. You see that there are also refuges, that is, places where people can take shelter to avoid being hit by a train.

            The tunnel is short. We are happy when we come out into the light.

            

            The snow is sparkling

            the shadows of the trees

            they crawl after the train

                                                                        Translation by Ioana Pașca     

  

Cu trenul spre casă

 

            Cât timp au trăit bunicii din Săcel, îi vizitam destul de des, dar de Sfânta Maria Mare şi Sfântul Vasile eram, cu siguranţă, prezenţi.

            În  1960, dormim în casa bătrânească. Avem tren pe la 10. Uncheşul Nicoară se oferă să ne ducă la gară cu sania. Vine devreme. Ştie că pe drum întâlnim persoane care doresc să schimbe o vorbă cu noi, în special cu tata.

            În gară, cu biletele în buzunar, avem timp să privim în jur. E ger, dar e soare.

 

            Cerul albastru

            peste dealurile ninse –

            ciripesc vrăbii

 

            De lângă clădirea staţiei, tata ne arată Dealul Ştefăniţei, prin care s-a săpat un tunel mai lung de 2 km.

 

            Un şuierat scurt –

            locomotiva iese

            din lungul tunel

 

            Zărim cum, printre dealuri, trece trenul. La scurt timp, nu-l mai vedem. Intră în alt tunel.   

            ‒ Să mergem pe peron! Îndată ce iese din tunel, trenul ajunge în staţie.

            ‒ Ce frumos se vede cum vine trenul!

            Urcăm, ne aşezăm pe locurile de la fereastră. Vrem să vedem casa bunicilor. Tata ne explică:

            ‒ Vom trece pe primul viaduct. De acolo vedem biserica şi, lângă râul Iza, moara şi plopii de lângă casa bunicilor. O vom recunoaşte după nucul mare de lângă geam. Pe al doilea viaduct trenul pilotează, adică merge mai încet. De acolo, vedem casa mătuşii Maria şi a verilor noştri. 

            Tare-mi mai place tot ceea ce văd pe geamul trenului! Copaci încărcaţi cu zăpadă, căsuţe ale căror ferestre abia se zăresc, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

            ‒ Fetelor, urmează gara Iza! Vom intra în tunel imediat ce trenul porneşte. În tunel sunt becuri aprinse.

            ‒ De ce?

            ‒ Pentru că prin tunel trec şi oameni care vor să scurteze drumul, dar şi ceferiştii care verifică linia ferată. Vedeţi că sunt şi refugii, adică locuri în care persoanele se pot adăposti ca să nu fie loviţi de tren.

            Ne bucurăm când ieşim la lumină.

 

            Neaua sclipeşte –

            umbrele copacilor

            se târăsc după tren