Cu capra prin sat

           Îmi amintesc de o întâmplare de când eram de câțiva ani. Era revelionul și am auzit la ușă gălăgie. Cineva cânta la vioară și altcineva cânta la zongură, o chitară cu 5 corzi. Și mai era cineva cu o tobă.

            Tatăl meu deschide ușa și invită acel grup vesel.

            Colindători

            cu un animal ciudat –

            copii mirați

 

            Un bărbat din grup cântă: „Ta, ța, ța, căpriță, ța…” Animalul, căprița, sare și clămpănește din „gură”.

            Privim curioși animalul pe care l-au numit capră. Tata ne îndeamnă să studiem capra. Ce aflăm?

            Capra e o mască sculptată în lemn, un cap cu maxilarul inferior mobil. El este mișcat cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului, şi este fixat într-un băţ cu care se sprijină pe pământ. Masca este împodobită cu o bucată de blană, ca o barbă, și două corniţe, cu panglici multicolore şi flori. Dansatorul stă aplecat, peste el se așează o pătură, o pânză sau panglici colorate.

            Tata ne explică: „Ceata de tineri cu capra colindă pe la toate casele din sat.  Ea nu trebuie să ocolească nici o casă la geamul căreia arde o lumină. Se crede că gospodarilor nu le va merge bine în anul care vine, dacă nu primesc colindătorii. Se crede că numai colindătorii pot alunga răul și aduce binele, sănătatea și norocul.”

            Cer permisiunea de a-l înlocui pe dansator.

            Copil curios –

            simțindu-se minunat

            în rol de capră

 

            Colindătorii sunt serviți cu țuică și prăjituri. Tata le dă și niște bani. Și ceata pleacă.

 

            Ceata cu capra –

            primul revelion fixat

            în memorie

           

  

Cuibul din grajd

 

             Am vârsta la care am timp să meditez. Așezată comod, cu scopul de a mă odihni, simt cum tabără pe mine, rostogolindu-se, amestecându-se amintirile. Și mi-e dor să povestesc despre întâmplări care m-au emoționat.

             Aflasem că în grajdul bunicilor de la țară este un cuib de rândunele. Îmi doream să văd „cuibul din grajd”.

            Într-o zi frumoasă de primăvară am plecat la Dâncu-Mic. După discuțiile protocolare, după ce am gustat din bunătățile oferite de gazdă, am plecat să fac fotografii. Bunicii știau că eu caut ceva ce nu găsesc în oraș.

            După cum bănuiți, am intrat în grajd. Pe lângă mine a trecut, ca fulgerul, o rândunică. Vacile erau la câmp și nu se auzea nici un zgomot. Mirosea puternic a fân curat.

           

            liniște în grajd –

            un păianjen atârnă

            la fereastră

 

            Am privit bârnele din tavan. Am găsit destul de repede cuibul. Am făcut câteva fotografii. Nu am văzut puii.

             Am ieșit, am făcut doi pași și rândunica a trecut pe lângă mine. Am intrat fără zgomot în grajd. Am asistat la revederea mamei cu puii ei. Am zărit patru guri flămânde.

            revedere -

            în cuibul de pe grindă

            cor pe patru voci

          

            O fotografie. Rândunica a țâșnit afară și, de pe acoperișul magaziei mă urmărea, gata să intre, dacă odraslele ei ar fi fost în pericol.

            doi ochi atenți -

            când pe gardul de plasă

            când pe țigle

           O vreme nu m-am apropiat de grajd. M-am mulțumit cu acele câteva cadre din interior, dar am făcut fotografii afară: câteva fotografii cu rândunica în zbor, pe magazie, pe gard, câteva plante, niște fluturi…

             Ne-am despărțit de gazdele noastre veseli, cu dorința de a vedea cât mai repede ce reușisem să captez. Dar și cu promisiunea că vom reveni atunci când puii vor ști să zboare.

 

 

By train home

 As long as the grandparents from Săcel lived, I visited them quite often, but of Saint Mary the Great and Saint Basil I was, with safety present.

            In 1960, we sleep in the old house. We have a train at 10.  Uncle Nicoară offers to take us to the train station by sleigh. He comes early. He knows that on the way we meet people who want to talk to us, especially father.

            At the station with the tickets in our pockets we have time to look around. It's cold, but it's sunny.

          

            Blue sky

            over the snowy hills

            sparrows chirp

 

            Near the station building, dad shows us the hill of Stefanita, by which a tunnel was dug longer than 2km.

 

            A short whisper

            the locomotive comes out

            along the tunnel

       

            We see how the train passes through the hills. After a short time, we don't see it anymore. Enter another tunnel.

            ‒ Let's go to the platform! As soon as it leaves the short tunnel, the train arrives at the station.

             ‒How nice to see the train coming!

            We go up, we sit on the seats by the window.

            We want to see our grandparents' house. Father explains to us:

            ‒ We will cross the first viaduct. From there we can see the church and, near the river Iza, the mill and the poplars near the grandparents' house. We will recognize it by the big walnut by the window. On the second viaduct, the train is piloted, that is, it goes slower. from there, we see the house of aunt Maria and your cousins.

            I like everything I see on the train window! Trees laden with snow, houses whose windows can barely be seen, paths from houses to stables and wells…

            ‒ Girls, the Iza train station is coming! We will enter the tunnel as soon as the train starts. There are light bulbs in the tunnel.

           ‒ Why?

           ‒ Because the people who want to shorten the road also pass through the tunnel, as well as the clerks who check the railway line. You see that there are also refuges, that is, places where people can take shelter to avoid being hit by a train.

            The tunnel is short. We are happy when we come out into the light.

            

            The snow is sparkling

            the shadows of the trees

            they crawl after the train

                                                                        Translation by Ioana Pașca     

  

Cu trenul spre casă

 

            Cât timp au trăit bunicii din Săcel, îi vizitam destul de des, dar de Sfânta Maria Mare şi Sfântul Vasile eram, cu siguranţă, prezenţi.

            În  1960, dormim în casa bătrânească. Avem tren pe la 10. Uncheşul Nicoară se oferă să ne ducă la gară cu sania. Vine devreme. Ştie că pe drum întâlnim persoane care doresc să schimbe o vorbă cu noi, în special cu tata.

            În gară, cu biletele în buzunar, avem timp să privim în jur. E ger, dar e soare.

 

            Cerul albastru

            peste dealurile ninse –

            ciripesc vrăbii

 

            De lângă clădirea staţiei, tata ne arată Dealul Ştefăniţei, prin care s-a săpat un tunel mai lung de 2 km.

 

            Un şuierat scurt –

            locomotiva iese

            din lungul tunel

 

            Zărim cum, printre dealuri, trece trenul. La scurt timp, nu-l mai vedem. Intră în alt tunel.   

            ‒ Să mergem pe peron! Îndată ce iese din tunel, trenul ajunge în staţie.

            ‒ Ce frumos se vede cum vine trenul!

            Urcăm, ne aşezăm pe locurile de la fereastră. Vrem să vedem casa bunicilor. Tata ne explică:

            ‒ Vom trece pe primul viaduct. De acolo vedem biserica şi, lângă râul Iza, moara şi plopii de lângă casa bunicilor. O vom recunoaşte după nucul mare de lângă geam. Pe al doilea viaduct trenul pilotează, adică merge mai încet. De acolo, vedem casa mătuşii Maria şi a verilor noştri. 

            Tare-mi mai place tot ceea ce văd pe geamul trenului! Copaci încărcaţi cu zăpadă, căsuţe ale căror ferestre abia se zăresc, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

            ‒ Fetelor, urmează gara Iza! Vom intra în tunel imediat ce trenul porneşte. În tunel sunt becuri aprinse.

            ‒ De ce?

            ‒ Pentru că prin tunel trec şi oameni care vor să scurteze drumul, dar şi ceferiştii care verifică linia ferată. Vedeţi că sunt şi refugii, adică locuri în care persoanele se pot adăposti ca să nu fie loviţi de tren.

            Ne bucurăm când ieşim la lumină.

 

            Neaua sclipeşte –

            umbrele copacilor

            se târăsc după tren

 

 

 

Maypole

 In Transylvania there is an old custom: on May 1st, a Maypole is chosen. This is a green tree that is said to protect the house and bear rich fruit to the one who puts it at the gate.

 

This year, we are going on the Grand River, one of the two tributaries of the Cugir river. We shall look for fresh beech leaves there, that we shall nail on the gate.

 

We shall leave after the dew has risen. It's colder in the mountains than in the city. Andrei takes an ax, I take the camera. While Andrei cuts branches, I will immortalize landscapes, flowers, leaves...

 

first day of May -

across the street

the lilac flavor

 

We park the car at the exit of Cugir. We are looking for a beech that grows on the side of the road. To our right, rocks carved by workers who have made their way decades ago. On the left side, the river with clear water flows hurriedly.

 

 photo

next to a carved rock -

a bird in flight

 

The forest stirs. Andrei gets some fresh branches.

 

a bush by the road -

white and scented

hawthorn flowers

 

 Once we've taken a few more photos, we're heading home. We are expected. When we arrive, we nail the fresh branches on the gate.

Grandma is hugging us. She does care a lot about tradition.

 

 tr. Mirela Brăilean

Arminden (Tradiție)

 

          În Transilvania dăinuie un vechi obicei: de 1 Mai se alege un arminden. Acesta este un copac înverzit despre care se spune că păzește casa și aduce rod bogat celui care îl așează la poartă.

          În acest an, noi mergem pe Râul Mare, unul dintre cei doi afluenți ai râului Cugir. Vom căuta acolo frunze proaspete de fag, pe care le vom prinde la poartă.

          Plecăm după ce se ridică roua. La munte e mai rece decât în oraș. Andrei ia un toporaș, eu iau aparatul foto. În timp ce Andrei taie crengi, eu voi imortaliza peisaje, flori, frunze...

          Prima zi de mai –

          aromă de liliac

          pe toată strada

 

          Parcăm mașina la ieșirea din orașul Cugir. Căutăm un fag care crește la marginea drumului. În dreapta noastră, stânci cioplite de muncitorii care au făcut drumul, în urmă cu zeci de ani. În stânga, râul cu apă limpede curge grăbit.

 

          Fotografie

          lângă o stâncă cioplită –

          o pasăre în zbor

 

          Pădurea freamătă. Andrei alege câteva crengi proaspete.

          O tufă lângă drum –

          albe și parfumate

          flori de păducel

 

          După ce mai facem câteva fotografii, plecăm spre casă. Suntem așteptați. Ajunși acasă, legăm proaspetele crengi la poartă.

          Bunica ne îmbrățișează. Ea ține mult la tradiție.

Podul de lemn

Vacanţa de vară. Mă aşez comod sub un măr din  grădină. E cald.

 Nici un nor pe cer -

cumpăna fântânii

            se leagănă-ncet

 

Mă revăd în vacanţă. Pe atunci, locuiam în clădirea şcolii în care predau părinţii mei, în oraşul Vişeu de Sus. Îi cer mamei voie să mă joc în apropiere.

Alerg prin curte, ies prin gardul rupt, urc pe terasament şi, cu grijă, merg pe traverse până la podul de lemn peste Vaser. Ajunsă pe celălalt mal al râului, cobor până lângă apă. Arunc câteva pietre şi urmăresc cercurile de la suprafaţa apei.

 

Râu de munte -

apa rece aduce

crengi şi frunze verzi

 

Plictisită, revin pe podul de lemn. Acesta e ca o casă: are acoperiş şi chiar ferestre. Pe mijlocul podului circulă căruţe şi maşini. Pe margini, pe trotuare, ceva mai înalte, merg pietonii. Mă opresc la o „fereastră” şi privesc în lungul râului. Sub pod, apa trece liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu se mişcă, dar în unele locuri se rostogoleşte cu furie peste pietre.

 

Pe podul de lemn
            trece un car cu boi -
            aromă de fân

 

Un şuierat. Pe linia ferată trece trenul cu ecartamentul  îngust. Alerg să-l văd de aproape. Bariera e lăsată. De lângă ea, privesc trenuleţul format dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Aştept până se ridică bariera şi merg pe linia ferată până la spărtura din gard. 

 

Trenul circulă şi azi -

doar în amintirea mea

mai este podul

 

 

 

 

 

Wooden bridge

 

        Summer holiday. I lay down comfortably under an apple tree in the garden. It is hot.

 

            Not a cloud in the sky –

            well’s sweep

            slowly waddling

 

            I see myself during the holiday. Back then, I used to live in the school’s building in which my parents taught, in the city of Viseu de Sus. I ask for permission from my mom to play nearby.

            I run through the yard, I get out through the broken fence, I climb the embankment and, carefully, I walk until I reach the wooden bridge across Vaser.

            Once I reached the other bank of the river, I get down near the water. I throw a few rocks and observe the circles that form on the water’s surface.

 

            Mountain river –

            cold water brings

            branches and green leaves

 

            Getting bored, I come back on the wooden bridge. This one is like a home: it has a roof and even windows. On the middle of the bridge circulate carriages and cars. On the edges, on the pavement, a little higher, circulate the people. I stop by a “window” and look at the river. Under the bridge, the water flows quietly. A little higher, at the rock’s level, it seems like it’s not moving, but in some places. It tumbles with fury across the stones.

 

            On the wooden bridge

            a carriage with oxen -

            smell of hay

 

            A whistle. On the railway crosses the train with the narrow axle spread. I run to see it closely. The barrier is let down. Close to it, I watch the little train made by a tiny locomotive and three carriages with wood. I wait until the barrier lifts up and I walk across the railway until I reach the broken fence.

           

            The train still circulates today –

            only in my memory

the bridge still exists

 

Tr. in english: Bianca Alexandra LALA