Cartea pe care mi-o doream

 

 

            Am descoperit târziu poezia Extremului Orient. Am afirmat acest lucru de nenumărate ori. Am constatat cât de mult diferă ceea ce învățasem eu în liceu și ce citeam în cărțile pe care le-am găsit în anul 1990.

            Programa școlară conținea o oră de muzică pe săptămână, cu excepția ultimului an, și o oră de desen pe săptămână, artistic, în gimnaziu, și tehnic, în liceu. Descoperisem întâmplător desenul în tuș, nu-mi amintesc cu ce ocazie, dar mă simțeam atrasă de peisajele obținute din câteva linii în tuș.

            Țin în mâini cartea Pagini de haibun, scrisă și ilustrată de autorul ei, Ion Codrescu, carte care mă poartă prin anii de școală, mă revăd copil curios, studios, energic și neastâmpărat.

            Autorul volumului subliniază: „La prima întâlnire cu poemele haiku, am  constatat că ele nu semănau cu poeziile occidentale pe care le-am studiat în gimnaziu sau în liceu. Am aflat, ulterior, că în limba japoneză, un haiku în stil clasic este alcătuit, cu puține excepții, dintr-o structură cu un ritm de 5-7-5 silabe.”

            „În comparație cu poezia occidentală, un haiku se concentrează doar pe un moment, pe reacția poetului în fața unui detaliu din lumea înconjurătoare, evitând un discurs încărcat de metafore, comparații, interpretări și filosofări”.

            Autorul privește comparativ poemul haiku și pictura în tuș: „Am fost atras de haiku datorită picturii în tuș, fiindcă am întâlnit aceeași estetică, același principiu de a sugera mult prin puțin, de a focaliza mijloacele de expresie asupra câtorva trăsături de pensulă / cuvinte, pentru a evoca o emoție, o clipă sau un raport dinamic între un element stabil, neschimbător, etern ( fueki, în limba japoneză) și unul schimbător, trecător, pieritor, efemer (ryuko) din natură și din viața noastră.

            Dacă privim comparativ poemul haiku și pictura în tuș, atât poetul, cât și pictorul oferă privitorului / cititorului doar câteva elemente sau îi sugerează câteva detalii, lăsându-i libertatea de a completa cu imaginația lui ceea ce este nepictat / nespus, ceea ce este ascuns în tăcerea dintre cuvinte sau zonele neatinse de pensulă. Uneori, ceea ce nu este pictat / spus, dar ne închipuim că există în comparație cu ceea ce este arătat în tablou / haiku. Fără să fie japonez, Giovanni Papini notează: «Orice poezie are doi autori:  poetul și cititorul. Poetul sugerează și indică, cititorul completează cu sensibilitatea și amintirile lui personale. Fără această colaborare poezia nu există». ”.

            În continuare, autorul cărții la care ne referim, povestește despre experiența pe care a avut-o după 1990, în urma unor burse de studii în Țara Soarelui - Răsare.           

          Nu mi-am propus să dau aici amănunte. Cine este interesat, poate să citească lucrarea.

            Am scris haiku ghidându-mă de cartea Interferențe lirice, Constelația haiku, autori Florin Vasiliu și Brândușa Steiciuc, primită de la o prietenă, care s-a stins recent.

            Citesc din carte, nu ca un necunoscător al haibunului, ci urmărind să-mi completez cunoștințele, să compar ceea ce știam cu ceea ce au scris diferiți autori pe care i-am cunoscut pe internet.

            În lucrare am găsit câteva informații despre legătura dintre muzică și liniște, chiar dintre diferite arome.

             „Mi-a plăcut să scriu haiku, pentru că în această poezie nu descriu, nu comentez, nu interpretez o anumită dispoziție, impresie, emoție sau moment, ci le traduc în câteva cuvinte, cât mai direct, cât mai succint. Încerc să înlătur tot ce este de prisos în structura poeziei. Caut să nu arăt tot ce am de spus. Ascund și sugerez totul în doar câteva cuvinte, pentru a-l lăsa și pe cititor să continue poezia în imaginația lui.”

            Până aici, n-am scris despre haibun, cu toate că volumul despre care am notat câteva idei are titlul Pagini de haibun.

            „Haibunul a apărut în Japonia, la sfârșitul secolului XVII, prin contribuția majoră a poetului Matsuo Basho și prin continuarea acestei tradiții de către Kobayashi Issa, Yosa Buson, Masaoka Shiki și Natsume Soseki.  Întinderea unui haibun variază de la câteva rânduri la o pagină sau zeci de pagini.”

            „Tematica haibunului are o paletă diversă: povestiri cu caracter autobiografic, fragmente de jurnal sau de memorii, note de călătorie, eseuri, descrieri de persoane, locuri, obiecte. Subiectul unui  haibun poate să fie inspirat din realitate sau din imaginația autorului (vis, fantezie)…”

            Mulți autori de haiku au început să scrie haibun, au apărut reviste, antologii și concursuri de haibun. Se scrie haibun în multe țări.

            Despre calitățile prozei din haibun și calitățile haikuurilor cuprinse puteți citi în lucrarea despre care scriem acum. Multe idei, informații despre haibun puteți afla  citind cele 25 de haibunuri conținute și analizate în lucrarea Pagini de haibun, pe care v-o recomand și eu.

            O carte de 270 de pagini, cu 25 de picturi în tuș, care abordează teme din natură, din biografia autorului, din experiența unor călătorii    nu poate fi „povestită”. E mult mai utilă și produce o impresie mai puternică atunci când este citită.

            Mărturisesc că în mare parte am citit textele din lucrare. Nu am primit-o de mult timp, dar ceea ce am citit m-a lămurit în multe privințe. Mărturisesc că încă mai citesc cu curiozitate, interes și bucurie cartea.

 

Cu capra prin sat / WITH A GOAT THROUGH THE VILLAGE

           Îmi amintesc de o întâmplare de când eram de câțiva ani. Era revelionul și am auzit la ușă gălăgie. Cineva cânta la vioară și altcineva cânta la zongură, o chitară cu 5 corzi. Și mai era cineva cu o tobă.

            Tatăl meu deschide ușa și invită acel grup vesel.

            Colindători

            cu un animal ciudat –

            copii mirați

 

            Un bărbat din grup cântă: „Ta, ța, ța, căpriță, ța…” Animalul, căprița, sare și clămpănește din „gură”.

            Privim curioși animalul pe care l-au numit capră. Tata ne îndeamnă să studiem capra. Ce aflăm?

            Capra e o mască sculptată în lemn, un cap cu maxilarul inferior mobil. El este mișcat cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului, şi este fixat într-un băţ cu care se sprijină pe pământ. Masca este împodobită cu o bucată de blană, ca o barbă, și două corniţe, cu panglici multicolore şi flori. Dansatorul stă aplecat, peste el se așează o pătură, o pânză sau panglici colorate.

            Tata ne explică: „Ceata de tineri cu capra colindă pe la toate casele din sat.  Ea nu trebuie să ocolească nici o casă la geamul căreia arde o lumină. Se crede că gospodarilor nu le va merge bine în anul care vine, dacă nu primesc colindătorii. Se crede că numai colindătorii pot alunga răul și aduce binele, sănătatea și norocul.”

            Cer permisiunea de a-l înlocui pe dansator.

            Copil curios –

            simțindu-se minunat

            în rol de capră

 

            Colindătorii sunt serviți cu țuică și prăjituri. Tata le dă și niște bani. Și ceata pleacă.

 

            Ceata cu capra –

            primul revelion fixat

            în memorie

           

  

                                                

WITH  A  GOAT  THROUGH  THE  VILLAGE

    By Maria TIRENESCU

   I remeber an occurence from when I were a few years. On NewYear’s Eve I heard a noise at the door. Someone was playing the violin and someone was playing the gong, a five-stringed quitar and there was the third person with a drum. My father opens the door and invites that merry group inside.

                        Carollers

                        with a strange animal –

                        children wondering

     A young man in the band sings :”Tza, tza, tza, căpriță tza”. The goat jumps and claps. We were curiously looking at

the goat. Father urges us to study it. What we found out. The goat is a carved wooden mask with a movable head and lower jaw. This one was moved with the help of a wire to clamp during the dance and it is fixed in a stick which it rests on the ground. The mask is decorated with a piece of fur with a beard and two horns, with multi-coloured ribbons and flowers. The dancer sits bent over a blanket, cloth and coloured ribbons are placed over him.

     Dad explains us : ”The group of young people with a goat carols around all the houses in the village with a light in the window. It is believed that households will not do well in the coming year if they do not receive carollers , because only carollers can ward off evil  and bring good, health and luck.”.

   I ask permission to replace the dancer.

                            Curious children –

                            in the role of goat

                            they feel wonderful

    The carollers are served with brandy or wine and cakes, Dad also gives them some money. Then they leave.                              

                           The group with goat –

                            first fixed New Year’s Eve 

                            in my memory

                                                                                       Translated into English by Vasile Moldovan

Cuibul din grajd / THE NEST IN THE STABLE

 

             Am vârsta la care am timp să meditez. Așezată comod, cu scopul de a mă odihni, simt cum tabără pe mine, rostogolindu-se, amestecându-se amintirile. Și mi-e dor să povestesc despre întâmplări care m-au emoționat.

             Aflasem că în grajdul bunicilor de la țară este un cuib de rândunele. Îmi doream să văd „cuibul din grajd”.

            Într-o zi frumoasă de primăvară am plecat la Dâncu-Mic. După discuțiile protocolare, după ce am gustat din bunătățile oferite de gazdă, am plecat să fac fotografii. Bunicii știau că eu caut ceva ce nu găsesc în oraș.

            După cum bănuiți, am intrat în grajd. Pe lângă mine a trecut, ca fulgerul, o rândunică. Vacile erau la câmp și nu se auzea nici un zgomot. Mirosea puternic a fân curat.

           

            liniște în grajd –

            un păianjen atârnă

            la fereastră

 

            Am privit bârnele din tavan. Am găsit destul de repede cuibul. Am făcut câteva fotografii. Nu am văzut puii.

             Am ieșit, am făcut doi pași și rândunica a trecut pe lângă mine. Am intrat fără zgomot în grajd. Am asistat la revederea mamei cu puii ei. Am zărit patru guri flămânde.

            revedere -

            în cuibul de pe grindă

            cor pe patru voci

          

            O fotografie. Rândunica a țâșnit afară și, de pe acoperișul magaziei mă urmărea, gata să intre, dacă odraslele ei ar fi fost în pericol.

            doi ochi atenți -

            când pe gardul de plasă

            când pe țigle

           O vreme nu m-am apropiat de grajd. M-am mulțumit cu acele câteva cadre din interior, dar am făcut fotografii afară: câteva fotografii cu rândunica în zbor, pe magazie, pe gard, câteva plante, niște fluturi…

             Ne-am despărțit de gazdele noastre veseli, cu dorința de a vedea cât mai repede ce reușisem să captez. Dar și cu promisiunea că vom reveni atunci când puii vor ști să zboare.

 

 

  THE  NEST  IN  THE  STABLE

    I am an age  at that I have time to meditate. Seated comfortable with the  aim of resting, I feel my memories rolling over me, mixing. And I   telling about events that moved me a lot.

    I had found out that there was a nest of swallows in the barn of my grandparents in the country. I wanted to see  ”the nest in the stable.”

    On a beautiful spring day I went to village Dâncu-Mic. After the formal discussion and after tasting the goodies offered by the hosts, I went to take photos. My grandparents knew I was looking for something   that   I could’not find in the city.

     As you imagine, I entered the stable. A swallow passed by me like lighting. The cows were in the field and there was no  sound. It smelled strongly of freshly cut hay.

                              Quiet in the stable –

                              a spider is hanging

                              at the window

    I looked at the ceiling beams. I quickly found the nest.  I took some photos. I didn’t see the chicks.  I went out. I made two steps and the swallow passed by me. I entered the stable without   a sound. I witnessed the meeting of the mother swallow with her chicks.

                               Goodbye –

                               in the nest on the beam

                               a quartet

    A photo. The swallow flew out and watched me from the shed roof, ready to come in again if her young were in danger.

                                Two attentive eyes –

                                when   on the  mesh fence

                                 when on the tiles

    I didn’t go near the stale a while. I was content with those few shots in the dark, but I took photos outside, with the swallow  in flight on the shed, on the fene, some plants, some butterflies.

    We separets of our hosts, wanting to ee the photos assoon as possible. But also with the promise that we will return when the chicks know how to fly.

                                                                   Translated into English by Vasile Moldovan

By train home

 As long as the grandparents from Săcel lived, I visited them quite often, but of Saint Mary the Great and Saint Basil I was, with safety present.

            In 1960, we sleep in the old house. We have a train at 10.  Uncle Nicoară offers to take us to the train station by sleigh. He comes early. He knows that on the way we meet people who want to talk to us, especially father.

            At the station with the tickets in our pockets we have time to look around. It's cold, but it's sunny.

          

            Blue sky

            over the snowy hills

            sparrows chirp

 

            Near the station building, dad shows us the hill of Stefanita, by which a tunnel was dug longer than 2km.

 

            A short whisper

            the locomotive comes out

            along the tunnel

       

            We see how the train passes through the hills. After a short time, we don't see it anymore. Enter another tunnel.

            ‒ Let's go to the platform! As soon as it leaves the short tunnel, the train arrives at the station.

             ‒How nice to see the train coming!

            We go up, we sit on the seats by the window.

            We want to see our grandparents' house. Father explains to us:

            ‒ We will cross the first viaduct. From there we can see the church and, near the river Iza, the mill and the poplars near the grandparents' house. We will recognize it by the big walnut by the window. On the second viaduct, the train is piloted, that is, it goes slower. from there, we see the house of aunt Maria and your cousins.

            I like everything I see on the train window! Trees laden with snow, houses whose windows can barely be seen, paths from houses to stables and wells…

            ‒ Girls, the Iza train station is coming! We will enter the tunnel as soon as the train starts. There are light bulbs in the tunnel.

           ‒ Why?

           ‒ Because the people who want to shorten the road also pass through the tunnel, as well as the clerks who check the railway line. You see that there are also refuges, that is, places where people can take shelter to avoid being hit by a train.

            The tunnel is short. We are happy when we come out into the light.

            

            The snow is sparkling

            the shadows of the trees

            they crawl after the train

                                                                        Translation by Ioana Pașca     

  

Cu trenul spre casă

 

            Cât timp au trăit bunicii din Săcel, îi vizitam destul de des, dar de Sfânta Maria Mare şi Sfântul Vasile eram, cu siguranţă, prezenţi.

            În  1960, dormim în casa bătrânească. Avem tren pe la 10. Uncheşul Nicoară se oferă să ne ducă la gară cu sania. Vine devreme. Ştie că pe drum întâlnim persoane care doresc să schimbe o vorbă cu noi, în special cu tata.

            În gară, cu biletele în buzunar, avem timp să privim în jur. E ger, dar e soare.

 

            Cerul albastru

            peste dealurile ninse –

            ciripesc vrăbii

 

            De lângă clădirea staţiei, tata ne arată Dealul Ştefăniţei, prin care s-a săpat un tunel mai lung de 2 km.

 

            Un şuierat scurt –

            locomotiva iese

            din lungul tunel

 

            Zărim cum, printre dealuri, trece trenul. La scurt timp, nu-l mai vedem. Intră în alt tunel.   

            ‒ Să mergem pe peron! Îndată ce iese din tunel, trenul ajunge în staţie.

            ‒ Ce frumos se vede cum vine trenul!

            Urcăm, ne aşezăm pe locurile de la fereastră. Vrem să vedem casa bunicilor. Tata ne explică:

            ‒ Vom trece pe primul viaduct. De acolo vedem biserica şi, lângă râul Iza, moara şi plopii de lângă casa bunicilor. O vom recunoaşte după nucul mare de lângă geam. Pe al doilea viaduct trenul pilotează, adică merge mai încet. De acolo, vedem casa mătuşii Maria şi a verilor noştri. 

            Tare-mi mai place tot ceea ce văd pe geamul trenului! Copaci încărcaţi cu zăpadă, căsuţe ale căror ferestre abia se zăresc, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

            ‒ Fetelor, urmează gara Iza! Vom intra în tunel imediat ce trenul porneşte. În tunel sunt becuri aprinse.

            ‒ De ce?

            ‒ Pentru că prin tunel trec şi oameni care vor să scurteze drumul, dar şi ceferiştii care verifică linia ferată. Vedeţi că sunt şi refugii, adică locuri în care persoanele se pot adăposti ca să nu fie loviţi de tren.

            Ne bucurăm când ieşim la lumină.

 

            Neaua sclipeşte –

            umbrele copacilor

            se târăsc după tren

 

 

 

Maypole

 In Transylvania there is an old custom: on May 1st, a Maypole is chosen. This is a green tree that is said to protect the house and bear rich fruit to the one who puts it at the gate.

 

This year, we are going on the Grand River, one of the two tributaries of the Cugir river. We shall look for fresh beech leaves there, that we shall nail on the gate.

 

We shall leave after the dew has risen. It's colder in the mountains than in the city. Andrei takes an ax, I take the camera. While Andrei cuts branches, I will immortalize landscapes, flowers, leaves...

 

first day of May -

across the street

the lilac flavor

 

We park the car at the exit of Cugir. We are looking for a beech that grows on the side of the road. To our right, rocks carved by workers who have made their way decades ago. On the left side, the river with clear water flows hurriedly.

 

 photo

next to a carved rock -

a bird in flight

 

The forest stirs. Andrei gets some fresh branches.

 

a bush by the road -

white and scented

hawthorn flowers

 

 Once we've taken a few more photos, we're heading home. We are expected. When we arrive, we nail the fresh branches on the gate.

Grandma is hugging us. She does care a lot about tradition.

 

 tr. Mirela Brăilean

Arminden (Tradiție)

 

          În Transilvania dăinuie un vechi obicei: de 1 Mai se alege un arminden. Acesta este un copac înverzit despre care se spune că păzește casa și aduce rod bogat celui care îl așează la poartă.

          În acest an, noi mergem pe Râul Mare, unul dintre cei doi afluenți ai râului Cugir. Vom căuta acolo frunze proaspete de fag, pe care le vom prinde la poartă.

          Plecăm după ce se ridică roua. La munte e mai rece decât în oraș. Andrei ia un toporaș, eu iau aparatul foto. În timp ce Andrei taie crengi, eu voi imortaliza peisaje, flori, frunze...

          Prima zi de mai –

          aromă de liliac

          pe toată strada

 

          Parcăm mașina la ieșirea din orașul Cugir. Căutăm un fag care crește la marginea drumului. În dreapta noastră, stânci cioplite de muncitorii care au făcut drumul, în urmă cu zeci de ani. În stânga, râul cu apă limpede curge grăbit.

 

          Fotografie

          lângă o stâncă cioplită –

          o pasăre în zbor

 

          Pădurea freamătă. Andrei alege câteva crengi proaspete.

          O tufă lângă drum –

          albe și parfumate

          flori de păducel

 

          După ce mai facem câteva fotografii, plecăm spre casă. Suntem așteptați. Ajunși acasă, legăm proaspetele crengi la poartă.

          Bunica ne îmbrățișează. Ea ține mult la tradiție.