De Florii

De Florii, în Ardeal este obiceiul ca oamenii să meargă cu salcie şi lumânări la mormintele rudelor şi prietenilor care îşi dorm somnul de veci. În acest an, mergem la Dâncu Mic, localitatea de baştină a bunicilor soţului meu.

Lăsăm autoturismul la poarta cimitirului. Slujba s-a terminat, iar cimitirul e pustiu.

După slujbă –
ciugulind firimituri
doi pui din vecini

Urcăm pe cărare. În faţa bisericii sunt trepte, dar noi o luăm la dreapta, prin iarbă. La mormântul unui văr şi la al unei mătuşi, punem salcie şi lumânări.

De pe Moia, se aude cucul. Îmi spun: „Bine că m-ai prins cu bani în buzunar!” Şi tare:

- Trebuia să vin până aici ca să aud cucul…

Din vale se aude un zgomot. Nişte crengi lovite vibrează.

De dimineaţă –
doctorul copacilor
în misiune


Îi răspunde altă ciocănitoare, aflată în nucul din cimitir.

Trecem pe lângă un corcoduş înflorit. Parcă e nins. Mai sus, un mesteacăn cu frunze proaspete şi mâţişori. Se aude un foşnet. Pe deasupra noastră, trece un stol de porumbei.


Mergem spre mormântul bunicilor.

În iarbă, ciuboţica cucului şi toporaşi.

Moment de taină –
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi



Aprindem lumânări, aranjăm salcia, ne amintim cât de mult îi plăceau bunicii lăcrimioarele… Dar ele abia îşi scot capetele afară din pământul reavăn. În acest an, Floriile sunt mai devreme.

E timpul să plecăm.

Legănându-se
galbena forsitia –
lângă un mormânt