Surpriză

Câteva frunze îngălbenite mă anunţă că se apropie toamna.

Mi-e dor de oraşul studenţiei mele, mi-e dor de Cluj. Mă hotărăsc să plec în zori.

Vreme frumoasă. Senin. Cam rece…

Privesc pe geamul autoturismului.

De dimineaţă –
lanul de floarea soarelui
prezintă onorul

Lângă Mureş, e ceaţă.

Foşnet de frunze –
zdrenţele porumbului
de lângă şosea

La Turda, în faţa Colegiului Naţional Mihai Viteazul, un afiş: EXPO-FLORA. În goana autoturismului, am timp să vad castanii. Au flori ca primăvara.

„În Alba Iulia au înflorit salcâmii, dar nu i-am văzut. Castanii sunt în faţa mea. Trebuie să cred.” , îmi spun.

În septembrie –
castanul înflorit
îmi redă amintirile

De Florii

De Florii, în Ardeal este obiceiul ca oamenii să meargă cu salcie şi lumânări la mormintele rudelor şi prietenilor care îşi dorm somnul de veci. În acest an, mergem la Dâncu Mic, localitatea de baştină a bunicilor soţului meu.

Lăsăm autoturismul la poarta cimitirului. Slujba s-a terminat, iar cimitirul e pustiu.

După slujbă –
ciugulind firimituri
doi pui din vecini

Urcăm pe cărare. În faţa bisericii sunt trepte, dar noi o luăm la dreapta, prin iarbă. La mormântul unui văr şi la al unei mătuşi, punem salcie şi lumânări.

De pe Moia, se aude cucul. Îmi spun: „Bine că m-ai prins cu bani în buzunar!” Şi tare:

- Trebuia să vin până aici ca să aud cucul…

Din vale se aude un zgomot. Nişte crengi lovite vibrează.

De dimineaţă –
doctorul copacilor
în misiune


Îi răspunde altă ciocănitoare, aflată în nucul din cimitir.

Trecem pe lângă un corcoduş înflorit. Parcă e nins. Mai sus, un mesteacăn cu frunze proaspete şi mâţişori. Se aude un foşnet. Pe deasupra noastră, trece un stol de porumbei.


Mergem spre mormântul bunicilor.

În iarbă, ciuboţica cucului şi toporaşi.

Moment de taină –
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi



Aprindem lumânări, aranjăm salcia, ne amintim cât de mult îi plăceau bunicii lăcrimioarele… Dar ele abia îşi scot capetele afară din pământul reavăn. În acest an, Floriile sunt mai devreme.

E timpul să plecăm.

Legănându-se
galbena forsitia –
lângă un mormânt

Zi de toamnă / Autumn day

În timpul grevei din această toamnă, într-o zi de joi, un telefon anunţă că urmează o şedinţă cu liderii de zonă.

Plouă insistent –
împrăştiate de vânt
frunze pretutindeni

Ploaie nemiloasă la Cugir. Mă hotărăsc rapid. Urc în Dacie. Un drum în astfel de condiţii e dificil. Voi fi, ca de atâtea ori, copilot.

Pe şosea e circulaţie intensă. Maşinile au farurile aprinse. Se circulă cu prudenţă. Până la Vinţul de Jos, mergem mult mai încet ca de obicei.

La barieră –
zeci de maşini aşteaptă
un singur tren

Drumul e liber. Ne strecurăm printre gropile pline de apă. Nu mai plouă. Privirea îmi este atrasă de o casă mică.

Pe gardul cel vechi
năpădit de caprifoi –
ultimele flori

Alături, o casă nelocuită.

Dincolo de gard
doar un bob de zmeură –
ultimul din acest an

La ieşirea din Vinţ, putem mări viteza. Am timp să privesc spre cer. Norii se împrăştie. În spatele nostru, soarele.

Curcubeu dublu
de la Acmar la Alba –
arc întins prin nori

Înveselită de curcubeu, drumul mi se pare mai uşor, Alba Iulia mai aproape.

Trotuarul ud –
frunze de arţar ce ard
îl acoperă

Încălzit de soare, municipiul bimilenar este mult mai primitor. Aşteptând să se termine şedinţa, colind magazinele şi admir frunzele copacilor care îşi iau zborul…

***

During the strike from this autumn, on a Thursday, a phone call announces a meeting with all the leaders from this area.

Rains insistently –
scattered by wind
leaves everywhere

Pitiless rain in Cugir. I make up my mind rapidly. I get into Dacia. A trip in such conditions is difficult. I will be a copilot as at so many other times.

At road, traffic intense. The cars have their headlights on. They drive cautiously. Until Vintu de Jos, we drive much slowly as usual.

At the barrier –
dozen of cars are waiting
only one train

The road is free. We steal among full waterholes. It rains no more. My eye is caught by a small house.

On old fence
invaded by lonicera –
last flowers

Next, an unpopulated house.

Across the fence
only a raspberry –
the last from this year

On leaving Vint, we can improve the speed. I have time to look towards the sky. The clouds are scattering. Behind us, the sun.

Double rainbow
from Acmar to Alba –
bow spreaded through clouds

Cheered up by the rainbow, the road seems easier, Alba Iulia closer.

Wet pavement –
maple-leaves burning
cover it

Warmed up by sun, the bimillenial city is much hospitable. Waiting the meeting end, I wander to the shops and admire the leaves from the trees which start their flight…

http://www.wonderhaikuworlds.com/viewdetail.php?post=547&type=10

Sfârşit de octombrie / October end

Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoţelul la plimbare. Îl duc să vadă cum arată oraşul în acest sfârşit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoţelul meu, Lucian, mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem şi alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari şi mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune Lucian.

În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, şi aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireş.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii şi maro.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arţar.

Cel mai mult îi plac nepoţelului meu frunzele de arţar. Sunt toate nuanţele de la galben pal până la roşu –maro.

Cu tulburare,
rar despică aerul
frunzele toamnei.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În faţa porţii, o frunză mare de viţă de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „faţa” de viţă. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireş. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, aşa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?”, mă întreabă. Nu aşteptă răspunsul. Aleargă să-şi cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Toamna suspină.
Lacrimi arămii îi cad
din toţi copacii.

Eu mai rămân lângă poartă. Mă reţin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun şi să admir frunze. Dar numai toamna.


***

Today I’m free. I invite my grand son for a walk. I take him to see how the town looks in this October end.

On a wooden bench,
brought by the wind,
a yellow leaf.

My grand son, Lucian, asks me from what tree did the leaf fall. I show him the lime-tree nearby. Afterwards we go to see other lime leaves. We pick up the most beautiful leaves, big and small, symmetrical or “crooked” as Lucian says.

In the park, among yellow leaves, we can see an orange one. “Grandma, this is a lime leaf, too?” “No, this is a cherry leaf.”

We go to pick up orange, scarlet and brown leaves.

Swinging
on the wind blow,
a maple leaf.

My grand son likes maple-leaves best. There are all kinds of shades starting from light yellow to red-brown.

With excitement,
rarely split the air
autumn leaves.

After we pick enough leaves, we go home. In front of the gate, a big vine leaf. We take it. We from a funny face on one side of the vine leaf. We use two chestnuts for the eyes. As nose – a cherry leaf. The mouth three little pear-leaves.

“Grandma, my mother will like what we did, won’t she?”, he asks me. He doesn’t wait for the answer. He runs to call his friends to see his work.

Autumn is sighing,
copper tears fall
from all trees.

I remain near the gate. My childhood remembrances retrain me. I used to pick and admire leaves. But only autumn.

http://www.wonderhaikuworlds.com/viewdetail.php?post=546&type=10